-Păi tu nu vezi cum se aude când bagi în viteză? Ambreiajul e pe năsălie. Și frânele sigur trebuie schimbate.
-Da, bine, de frâne știam...
Grozav, fix asta voiam să aud. Care cumpărături? Marș înapoi acasă și dă sfoară-n țară că ești în căutare se service auto. Bine, mai pe silent să nu panichezi tot clanul. Mai bine afli mai întâi care e diagnosticul. Și când te gândești că abia ce îi tratasei acum o lună o planetară și-un pivot, asta ca să nu mai zicem de plimbarea cu ambulanța privată(platforma).
Până una alta se ia una bucată mașină, se parchează cât mai în dreptul geamului pentru priviri cât mai dese asociate cu câte un oftat din fundul sufletului, se privește în portofel la abonamentul RATP expirat și se calculează bugetul pentru pâine și bilete pentru restul săptămânii. A, da, și se caută service!
Un prieten mi-a dat un număr de telefon al unui mecanic. Sun și mă programează pentru miercuri la 9. Am emoții. Sigur ajung cu mașina pe roțile ei până acolo? Trebuie să străbat vreo trei cartiere. Cred că niciodată n-am mers mai cu grijă ca acum. Viraje ușoare, pedale apăsate încet, cu grijă, mai ales frîna. Nici muzica n-am mai pornit-o...ascult motorul!
De la ultimul bloc cobor pe strada cu numele celui mai cunoscut povestitor autohton până în intersecție. La dreapta se zărește un cartier rezidențial locuit, dar în proces de construcție de câțiva ani buni, tot înainte un altul, iar undeva pe colț dreapta o curte ce adăpostește o serie de garaje. Întru, parchez lângă două mașini semi-avariate, cobor. Singurul garaj deschis nu pare a fi service. De fapt mă lămuresc că e un atelier de tâmplărie.
Încep să apară mașini la diferite alte garaje, eu pe mecanic nu-l cunosc, așa că stau lângă Fabi. Ar trebui să mă repereze el, nu? I-am zis la telefon: Skoda Fabia.
Pasagerul din ultima mașină intrată în curte se holbează la mine. Îmi fac curaj și-l întreb, după ce coboară: Cu dvs am vorbit la telefon? Îmi răspunde dând din cap și-mi face semn să trag mașina în fața ușii de garaj a atelierului. Rămân în mașină așteptând alte indicații. După vreo 10 minute opresc motorul. După încă vreo 5, deschide ușa garajului și îmi face semn să bag mașina înăuntru. Cât timp Fabi plutește pe aripile elevatorului, eu analizez nițel încăperea. Pe peretele din față, în partea dreaptă, e un fel de vestiar dublu cu ușile lăsate pe jumătate deschise. În partea stângă a încăperii e o sobă metalică cilindrică, a cărei coș de fum iese direct prin acoperiș.
Mă așteptam ca mecanicul să fie un nene dintr-ăla cu o țigară în colțul gurii și cu încă una după ureche, eventual îmbrăcat într-o salopetă. E, de fapt, un tip de cel mult 30 de ani, îmbrăcat în blugi și o vestă sport. O analizează pe dedesubt, o coboară, apoi urcă și apasă de 2-3 ori pe pedale.
-Ambreiajul o mai duce vreo 5000 de km, stați liniștită! Dar trebuie schimbate discurile și plăcuțele de frână. Și o bucșă pe dreapta. Vă sun eu peste jumătate de oră să vă zic o listă cu prețuri. O zi bună!
Na, bine, la întoarcere mi-am pus muzică și am ignorat toate zgomotele. Inclusiv telefonul.
Povestisem unui alt prieten peripețiile mele cu Fabi. Și, amabil ca întotdeauna, mi-a promis că se gândește la o soluție și mi-o comunică. Sincer, nu credeam că o să mă sune chiar a doua zi. Mă avertizează că o să cam trebuiască să străbat tot orașul...dar mai contează?! În jumătate de oră am ajuns la locul stabilit. Nu știu unde e service-ul, așa că trebuie să merg cuminte în spatele mașinii lui. Nu că starea incertă a mașinii mele m-ar tenta să mă cred la raliu. Ajungem în dreptul unei case ce pare încă în construcție și văd că semnalizează stânga așa că urmez exemplul.
Mi se face semn să rămân în mașină. Mă conformez, îmi dau muzica mai tare cât timp aștept. Peisajul e olecuță dezolant. Când cobor sesizez că mai bate și vântul. Pe dinăuntru casa e în til kafkaian, cu multe coridoare și uși. Îi recit mecanicului poezia, adică ce mi se mai spusese și mie de către alții. Penibil moment când sunt informată că ambreiajul e hidraulic...și că ar trebui aerisit mai întâi pentru a-mi putea spune mai apoi dacă trebuie schimbat sau nu. Plus că nea Vasile îmi mai face și-o listă cam cu ce-ar mai trebui schimbat pe la mașină...am senzația că vrea s-o transforme pe biata Fabi în mașină de curse. Din păcate (sau din fericire) trebuie să revenim mâine. Împăturesc în patru lista lui nea Vasile și o bag în buzunar. O s-o mai recitesc când îmi fac curaj.
M-am trezit relativ devreme ținând cont că așteptam telefon să merg la service abia spre prânz. Ați mai văzut voi om nerăbdător să meargă la mecanic? Telefonul nu mai sună, mă apuc eu să dau mesaj. Bun, trebuie să ajung iar în capătul orașului și să aștept ghidul cu mașina. Până într-un anumit punct cunosc traseul ca pe propriul dulap. Mai încolo trebuie să mă orientez după autobuze și să mă opresc. Care era posibilitatea ca la capăt de linie să nu fie nici un autobuz și să trec mai departe? Ei bine, mi-am dat seama atunci când mi-am dat seama că se îngustează drumul. Am întors undeva la un depozit de materiale de construcție și am întrebat un individ de acolo dacă trecusem de capăt. Am vrut doar să-mi confirme cineva cât sunt de toantă, atât. Bine, numărul mașinii fiind din alt județ părea plauzibil să mă fi rătăcit. M-am întors la capăt de linie și am întors din nou, să aștept pe partea regulamentară...să nu se prindă nimeni cât sunt de amețită.
Intrăm în atelier și din obișnuință zic „Bună dimineața”. Lumea se uită la mine nițel chiorâș și râde. Na, dacă toate persoanele cu care locuiesc se trezesc între orele 12 și 16, eu ce să fac? Am mereu senzația că e dimineață.
Fabi e parcată înăuntru. Mă sprijin de o latură a elevatorului. E rece, la fel ca atmosfera din încăpere. Nea Vasile meșterește ceva cu un compresor și în afară de câte un mormăit de-al lui cu o ușoară umbră de ecou, nu se mai aude nimic. Mi se lungește gâtul ca la girafe să văd și eu ce-i face lui Fabi. Îl întreb ce e cutia neagră de plastic pe care tocmai i-a scos-o și ăsta e momentul în care sesizez că eu și nea Vasile avem ceva în comun...suntem nițel surzi. A, bine, și vorbim tare...și cam mult în unele situații. Dar nu e cazul în încă-dimineața asta. După mai puțin de jumătate de oră cică e gata. Sunt rugată să probez noul ambreiaj, acum cu 80% mai...aerisit. Îmi dau seama că stau, de parcă aș fi în excursie, cu ghiozdanul în spate. Nea Vasile râde, cică parcă am o parașută în spate.
Ok, acum e diferit...ambreiajul nu mai ține la începutul cursei ci pe la mijloc...dar ceva mai bine. Nea Vasile îmi sugerează să scot și preșul ăla imens care stă sub pedale. Bun, acum sunt chiar lămurită cu ambreiajul. Următoarele pe listă sunt frânele...discuri și plăcuțe.
Am devenit paranoică. Am ajuns să nu mai ascult nici muzică în trafic. Oricum știu CD-ul ăsta pe dinafară. Mi se pare că totul scârțâie, totul bate, totul trăncăne. Mai prind curaj numai când mai văd mașina preotului de la noi din sat. Curge rugina, curge aripa, curge bara din față, curge bara din spate, cade farul, etc. Țin minte că m-a rugat odată să-i duc copiii până în oraș cu mașina dumnealui. Uite, de asta trebuia să-mi aduc aminte atunci când mi se părea că ambreiajul lui Fabi nu-i grozav.
Ei bine, cu acea mașină (un VW Golf 3, break de prin 1996) am avut ceva nedumeriri. Mă întrebam de ce nu pleacă de pe loc. Am crezut că n-am nimerit în viteza potrivită. M-am gândit să fac o cruce. De fapt totul era din cauză că ambreiajul ținea undeva la finalul cursei, foarte puțin. Singura chestie care se simțea a fi funcțională era motorul 1.9 motorină ce torcea frumos sub capota ruginită și trăgea după el o conservă de dimenșiuni considerabile.
Inspiră, expiră și fii pe pace. După cum spunea un prieten, Fabi, în starea actuală, trece și un război!
Un prieten mi-a dat un număr de telefon al unui mecanic. Sun și mă programează pentru miercuri la 9. Am emoții. Sigur ajung cu mașina pe roțile ei până acolo? Trebuie să străbat vreo trei cartiere. Cred că niciodată n-am mers mai cu grijă ca acum. Viraje ușoare, pedale apăsate încet, cu grijă, mai ales frîna. Nici muzica n-am mai pornit-o...ascult motorul!
De la ultimul bloc cobor pe strada cu numele celui mai cunoscut povestitor autohton până în intersecție. La dreapta se zărește un cartier rezidențial locuit, dar în proces de construcție de câțiva ani buni, tot înainte un altul, iar undeva pe colț dreapta o curte ce adăpostește o serie de garaje. Întru, parchez lângă două mașini semi-avariate, cobor. Singurul garaj deschis nu pare a fi service. De fapt mă lămuresc că e un atelier de tâmplărie.
Încep să apară mașini la diferite alte garaje, eu pe mecanic nu-l cunosc, așa că stau lângă Fabi. Ar trebui să mă repereze el, nu? I-am zis la telefon: Skoda Fabia.
Pasagerul din ultima mașină intrată în curte se holbează la mine. Îmi fac curaj și-l întreb, după ce coboară: Cu dvs am vorbit la telefon? Îmi răspunde dând din cap și-mi face semn să trag mașina în fața ușii de garaj a atelierului. Rămân în mașină așteptând alte indicații. După vreo 10 minute opresc motorul. După încă vreo 5, deschide ușa garajului și îmi face semn să bag mașina înăuntru. Cât timp Fabi plutește pe aripile elevatorului, eu analizez nițel încăperea. Pe peretele din față, în partea dreaptă, e un fel de vestiar dublu cu ușile lăsate pe jumătate deschise. În partea stângă a încăperii e o sobă metalică cilindrică, a cărei coș de fum iese direct prin acoperiș.
Mă așteptam ca mecanicul să fie un nene dintr-ăla cu o țigară în colțul gurii și cu încă una după ureche, eventual îmbrăcat într-o salopetă. E, de fapt, un tip de cel mult 30 de ani, îmbrăcat în blugi și o vestă sport. O analizează pe dedesubt, o coboară, apoi urcă și apasă de 2-3 ori pe pedale.
-Ambreiajul o mai duce vreo 5000 de km, stați liniștită! Dar trebuie schimbate discurile și plăcuțele de frână. Și o bucșă pe dreapta. Vă sun eu peste jumătate de oră să vă zic o listă cu prețuri. O zi bună!
Na, bine, la întoarcere mi-am pus muzică și am ignorat toate zgomotele. Inclusiv telefonul.
Povestisem unui alt prieten peripețiile mele cu Fabi. Și, amabil ca întotdeauna, mi-a promis că se gândește la o soluție și mi-o comunică. Sincer, nu credeam că o să mă sune chiar a doua zi. Mă avertizează că o să cam trebuiască să străbat tot orașul...dar mai contează?! În jumătate de oră am ajuns la locul stabilit. Nu știu unde e service-ul, așa că trebuie să merg cuminte în spatele mașinii lui. Nu că starea incertă a mașinii mele m-ar tenta să mă cred la raliu. Ajungem în dreptul unei case ce pare încă în construcție și văd că semnalizează stânga așa că urmez exemplul.
Intrăm în atelier și din obișnuință zic „Bună dimineața”. Lumea se uită la mine nițel chiorâș și râde. Na, dacă toate persoanele cu care locuiesc se trezesc între orele 12 și 16, eu ce să fac? Am mereu senzația că e dimineață.
Fabi e parcată înăuntru. Mă sprijin de o latură a elevatorului. E rece, la fel ca atmosfera din încăpere. Nea Vasile meșterește ceva cu un compresor și în afară de câte un mormăit de-al lui cu o ușoară umbră de ecou, nu se mai aude nimic. Mi se lungește gâtul ca la girafe să văd și eu ce-i face lui Fabi. Îl întreb ce e cutia neagră de plastic pe care tocmai i-a scos-o și ăsta e momentul în care sesizez că eu și nea Vasile avem ceva în comun...suntem nițel surzi. A, bine, și vorbim tare...și cam mult în unele situații. Dar nu e cazul în încă-dimineața asta. După mai puțin de jumătate de oră cică e gata. Sunt rugată să probez noul ambreiaj, acum cu 80% mai...aerisit. Îmi dau seama că stau, de parcă aș fi în excursie, cu ghiozdanul în spate. Nea Vasile râde, cică parcă am o parașută în spate.
Ok, acum e diferit...ambreiajul nu mai ține la începutul cursei ci pe la mijloc...dar ceva mai bine. Nea Vasile îmi sugerează să scot și preșul ăla imens care stă sub pedale. Bun, acum sunt chiar lămurită cu ambreiajul. Următoarele pe listă sunt frânele...discuri și plăcuțe.
Am devenit paranoică. Am ajuns să nu mai ascult nici muzică în trafic. Oricum știu CD-ul ăsta pe dinafară. Mi se pare că totul scârțâie, totul bate, totul trăncăne. Mai prind curaj numai când mai văd mașina preotului de la noi din sat. Curge rugina, curge aripa, curge bara din față, curge bara din spate, cade farul, etc. Țin minte că m-a rugat odată să-i duc copiii până în oraș cu mașina dumnealui. Uite, de asta trebuia să-mi aduc aminte atunci când mi se părea că ambreiajul lui Fabi nu-i grozav.
Ei bine, cu acea mașină (un VW Golf 3, break de prin 1996) am avut ceva nedumeriri. Mă întrebam de ce nu pleacă de pe loc. Am crezut că n-am nimerit în viteza potrivită. M-am gândit să fac o cruce. De fapt totul era din cauză că ambreiajul ținea undeva la finalul cursei, foarte puțin. Singura chestie care se simțea a fi funcțională era motorul 1.9 motorină ce torcea frumos sub capota ruginită și trăgea după el o conservă de dimenșiuni considerabile.
Inspiră, expiră și fii pe pace. După cum spunea un prieten, Fabi, în starea actuală, trece și un război!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu