La Medeleni

Prima zi a săptămânii nu se anunța tare spectaculoasă. Cursuri de la 8 la 12 și de la 12 la 14 încă unul. Prima porție se termină la 11. La 11 și 5 minute s-a petrecut intriga. Primesc un telefon în care mi se propune să merg cu Fabi la Medeleni. Caut pe Google la distanțe rutiere. Trebuie să știu cât o să vrea Fabi de băut. Ce bea știu deja, Standard 95. Nu pricep de ce Medelenii ăștia par a fi undeva peste graniță. Sau...mă rog, harta nu-mi arată clar granița. Până la urmă caut Iași-Golăiești. Să ajung în comună știu, iar de acolo s-o fi găsind careva să ne îndrume. Nu sunt genul ala de persoană care nu oprește să întrebe atunci când se rătăcește.

Așa că am mers să alimentăm și ne-am făcut cruce mergând pe traseul tramvaiului 3 Gară-Dancu. Și am știut de ce ne-am făcut cruce. De la ieșire din cartierul Tătărași și până la capătul liniei poți confunda ușor zona cu o alta din Kosovo sau din Anglia de după bombardament. Banda ocupată de linia de tramvai este cu 40 de cm mai înaltă decât restul drumului, iar banda cealaltă este un soi de cursă cu obstacole. Ce e drept, gropile alternează cu dâmburile. Așa, ca să nu fie monotonie.

În Dancu se sfârșește, într-o buclă ce înconjoară o clădire de pe partea dreaptă a șoselei, linia tramvaiului 3. De aici drumul începe să fie doar străbătut de câte o crăpătură ce ține fix cât cele două benzi/sensuri, odată la 3-4 metri, până la Holboca. Cum să-mi dau seama dacă bate ceva la mașină dacă oricum aud un trăncănit repetat de la drum? Și bordul scârțâie într-un mare fel. Să dăm, deci, muzică mai tare și să ne holbăm după borne kilometrice. În zona asta n-a prea ajuns moda indicatoarelor. Sau, mă rog, dacă există, nu te prea ajută.

Undeva, în aproape câmp liber, drumul se bifurcă. La stângă Golăiești, la dreapta Bosia. Îmi amintesc că acum vreun an și jumătate ajunsesem în zonă cu autobuzul și așteptam în intersecția asta un altul, în compania a doi câini fără stăpân și a mașinii poliției de frontieră. Revenind în timpul prezent, din zona asta drumul începe să fie „comestibil”. Nițel cam îngust în curbe, dar totuși în regulă pentru viteza a 4-a. Recunosc undeva pe partea dreaptă clădirea școlii din Golăiești. Se pare că au gard nou. Copiii tocmai au ieșit de la școală și, probabil, mai zăbovesc în zonă, unii să aștepte autobuzul, alții fătă motiv. Se holbează insistent la mașină, la noi. Peste drum ar trebui să fie Primăria. Clădirea îmi aduce aminte, mai mult sau mai puțin, de secția de poliție de la Miroslava, care la rândul ei îmi aduce aminte de o casă bântuită din desenele animate cu Scooby Doo.

În fața primăriei un nene cu o șapcă pusă șmecherește cu cozorocul într-o parte, adună gunoaie din curte. Îi întreb încotro s-o iau să ajung la Medeleni. Cică să fac stânga și să merg tot înainte, și undeva unde se termină drumul asfaltat să fac dreapta și să merg tot înainte și, desigur, să mai întreb pe drum. Fac eu la stânga, dar nu prea văd drumul asfaltat ce duce la Grădinari. Asfaltul începe oleacă mai încolo. Măcar este. Grupuri mai mici sau mai mari de copii merg în aceeași direcție, pe marginea drumului. Merg încet și îi ocolesc. Undeva pe dreapta pare a fi un iaz cu câteva podețe. Fetele vor să facă poze aici, dar reușesc să le coving să facă asta la întoarcere.

În momentul în care am trecut pe lângă o intersecție cu o troiță am avut sentimentul că e posibil să fi ratat drumul bun. Și da, mi s-a confirmat atunci când drumul asfaltat s-a terminat într-o baltă de noroi lângă care am reușit totuși să întorc. Ca să fiu sigură că nu greșesc iar drumul opresc la o poartă și întreb un cuplu de bătrânei care se uită mirați la mașină. Și ca să nu par o orășeancă simandicoasă, nu întreb din mașină, ci cobor și mă apropii de gard. Ei sunt în curte. Îmi confirmă faptul că troița e cea care marchează drumul spre Cilibiu, următorul sat de pe harta noastră. De aici încolo drumul e fix, dar fix ca la mine la țară. Cu mai puține gropi însă. Drum de pământ, cică pietruit.

Am mai văzut eu gospodării modeste, dar astea parcă sunt prea de tot. Încep să mă întreb spre ce capăt de lume mă îndrept de fapt. Aveam să aflu că spre capătul lumii în care pașapoartele sunt grena. Mai încolo cică devin albastre.

Toată lumea a trecut pe o rețea din Moldova. Numai telefonul meu nu. Poate pentru că e cu butoane. Detectează mai greu că e departe de casă. Drumurile de aici sunt făcute, probabil, după ce-or fost făcute casele.  Adică au făcut drumul printre care, așa încât sunt niște ulițe șerpuite. Mă uit încotro se vede turla bisericii și aproximez care uliță s-o urmez. Biserica nouă, poarta e deschisă, curtea spațioasă, și cu toate astea, aleg să parchez alături, lângă un gard. În curtea spațioasă și pustie există o clopotniță improvizată și un cocoș care ciupește firele de iarbă ce abia au ieșit.

 Facem un înconjor al bisericii. În spate este un început de cimitir. Zic început pentru că poți număra mormintele pe degetele de la o singură mână. Mai e un nene cu o căruță. Apoi sesizez că mai e unul. Încarcă niște pământ. Îl chestionez. Mă gândesc ce ton să abordez. După o analiză scurtă îmi dau seama că tre” să vorbesc cu el la fel cum aș vorbi cu ăia de la mine de la țară. Fără cuvinte sau expresii complicate. Și hotărât, că dacă te miroase că nu prea știi ce vrei, te trezești expediat rapid și fără drept de apel.

Aflăm că pot să ne ajute să dăm de individul care îngrijește de biserică și de clădirea de lângă, fosta Școala Medeleni. Cât facem noi vreo două poze, cei doi au timp să dea un telefon și în 10 minute un bărbat la vreo 50 și ceva de ani și încă pe-atâtea kilograme, se îndreaptă spre biserică străbătând tarlaua din direcția capătului satului, dinspre o altă biserică ce se zărește încadrată de câțiva stejari, zic ei, seculari. Ce-i drept, am aflat mai multe despre stejari decât despre casa ce se presupune a fi fost a Teodorenilor.

Ne-au lămurit de tot. Casa ar fi fost și n-ar fi fost a Teodorenilor. Ar avea și n-ar avea legătură cu cartea. Clădirea și terenul ar fi în proprietatea Primăriei Golăiești, se pare că. Acum e depozit pentru diverse materiale și unelte rămase de la construcția noii biserici.
Suntem îndemnate să mergem să vedem și vechea biserică, încadrată de stejari. O luăm de-a dreptul, peste câmp, nu înainte de a ne interesa dacă nu se supără nimeni dacă o luăm pe acolo...n-aș vrea să fac cunoștință cu mai mulți localnici supărați deodată. Terenul, deși cultivat cu lucerna ce dă semne că e pregătită de un nou sezon, pare a fi format din nisip. Deși se presupune a fi înțelenit, e mai afânat decât un strat proaspăt făcut de maica-mea în grădină. E drept că e altă zonă, alt fel de sol și o grămadă de mușuroaie de cârtiță.

În curtea bisericuței, făcută parcă de pitici, este un cimitir cu morminte puțin numeroase. Mai găsesc o piatră cu niște inscripții pe care nu le înțeleg, fixată într-un postament de beton. Și cel mai important, iarbă și floricele. Vremea e mai înaintată aici decât în oraș. 

Decidem să nu ne întoarcem pe același traseu, ci să ocolim prin celălalt capăt al satului. Urcăm un soi de deal despre care aflăm mai apoi că e un dig. Mergând pe el, vedem în stângă, la câteva zeci de metri un râu ce curge printre niște copaci. Cică e Prutul. În dreapta digului câteva gospodării de după gardurile cărora ne latră câinii. Nu suntem tocmai parte din peisaj. Eu ma plimb cu aparatul foto la gât și cu binoclul în mână. Sunt sigură că până seara va afla toată populația că niște persoane dubioase, de la oraș, le-au vizitat satul.

Ajunse înapoi pe ulițele cvasi-circulate salutăm politicos pe toată lumea. O tanti stă în poartă și vorbește tare la telefon. Cred că doar acolo are semnal. O alta ne oprește și ne întreabă dacă suntem de la ziar. Păi nu chiar...cică a vrut să vorbească cu noi când am venit, dar noi am luat-o pe câmp, așa că ne-a așteptat aproape de mașină, doar nu era să plecăm fără. Începe să ne povestească de cazul unei familii de aici care are nevoie de ajutor și insistă să mergem să vedem cu ochii noștri. Și ce-am văzut, cel mai bine se vede în fotografii.

La întoarcere am lăsat radioul să cânte. Fiecare dintre noi am rămas cu gândurile noastre, cu amintirea cărții lui Teodoreanu și cu noile impresii.