duminică, 31 mai 2015

Operațiunea „service”

Mergeam într-una din zile la supermarket să facem niște cumpărături. La ultimul viraj dinainte de intarea în parcare mi s-a părut că aud un zgomot ciudat. Și apoi mai multe zgomote ciudate. Mai chem pe cineva, mai cer o părere.
-Păi tu nu vezi cum se aude când bagi în viteză? Ambreiajul e pe năsălie. Și frânele sigur trebuie schimbate.
-Da, bine, de frâne știam...

Grozav, fix asta voiam să aud. Care cumpărături? Marș înapoi acasă și dă sfoară-n țară că ești în căutare se service auto. Bine, mai pe silent să nu panichezi tot clanul. Mai bine afli mai întâi care e diagnosticul. Și când te gândești că abia ce îi tratasei acum o lună o planetară și-un pivot, asta ca să nu mai zicem de plimbarea cu ambulanța privată(platforma).

Până una alta se ia una bucată mașină, se parchează cât mai în dreptul geamului pentru priviri cât mai dese asociate cu câte un oftat din fundul sufletului, se privește în portofel la abonamentul RATP expirat și se calculează bugetul pentru pâine și bilete pentru restul săptămânii. A, da, și se caută service!

Un prieten mi-a dat un număr de telefon al unui mecanic. Sun și mă programează pentru miercuri la 9. Am emoții. Sigur ajung cu mașina pe roțile ei până acolo? Trebuie să străbat vreo trei cartiere. Cred că niciodată n-am mers mai cu grijă ca acum. Viraje ușoare, pedale apăsate încet, cu grijă, mai ales frîna. Nici muzica n-am mai pornit-o...ascult motorul!
De la ultimul bloc cobor pe strada cu numele celui mai cunoscut povestitor autohton până în intersecție. La dreapta se zărește un cartier rezidențial locuit, dar în proces de construcție de câțiva ani buni, tot înainte un altul, iar undeva pe colț dreapta o curte ce adăpostește o serie de garaje. Întru, parchez lângă două mașini semi-avariate, cobor. Singurul garaj deschis nu pare a fi service. De fapt mă lămuresc că e un atelier de tâmplărie.
Încep să apară mașini la diferite alte garaje, eu pe mecanic nu-l cunosc, așa că stau lângă Fabi. Ar trebui să mă repereze el, nu? I-am zis la telefon: Skoda Fabia.
Pasagerul din ultima mașină intrată în curte se holbează la mine. Îmi fac curaj și-l întreb, după ce coboară: Cu dvs am vorbit la telefon? Îmi răspunde dând din cap și-mi face semn să trag mașina în fața ușii de garaj a atelierului. Rămân în mașină așteptând alte indicații. După vreo 10 minute opresc motorul. După încă vreo 5, deschide ușa garajului și îmi face semn să bag mașina înăuntru. Cât timp Fabi plutește pe aripile elevatorului, eu analizez nițel încăperea. Pe peretele din față, în partea dreaptă, e un fel de vestiar dublu cu ușile lăsate pe jumătate deschise. În partea stângă a încăperii e o sobă metalică cilindrică, a cărei coș de fum iese direct prin acoperiș.
Mă așteptam ca mecanicul să fie un nene dintr-ăla cu o țigară în colțul gurii și cu încă una după ureche, eventual îmbrăcat într-o salopetă. E, de fapt, un tip de cel mult 30 de ani, îmbrăcat în blugi și o vestă sport. O analizează pe dedesubt, o coboară, apoi urcă și apasă de 2-3 ori pe pedale.
-Ambreiajul o mai duce vreo 5000 de km, stați liniștită! Dar trebuie schimbate discurile și plăcuțele de frână. Și o bucșă pe dreapta. Vă sun eu peste jumătate de oră să vă zic o listă cu prețuri. O zi bună!
Na, bine, la întoarcere mi-am pus muzică și am ignorat toate zgomotele. Inclusiv telefonul.

Povestisem unui alt prieten peripețiile mele cu Fabi. Și, amabil ca întotdeauna, mi-a promis că se gândește la o soluție și mi-o comunică. Sincer, nu credeam că o să mă sune chiar a doua zi. Mă avertizează că o să cam trebuiască să străbat tot orașul...dar mai contează?! În jumătate de oră am ajuns la locul stabilit. Nu știu unde e service-ul, așa că trebuie să merg cuminte în spatele mașinii lui. Nu că starea incertă a mașinii mele m-ar tenta să mă cred la raliu. Ajungem în dreptul unei case ce pare încă în construcție și văd că semnalizează stânga așa că urmez exemplul.
 Mi se face semn să rămân în mașină. Mă conformez, îmi dau muzica mai tare cât timp aștept. Peisajul e olecuță dezolant. Când cobor sesizez că mai bate și vântul. Pe dinăuntru casa e în til kafkaian, cu multe coridoare și uși. Îi recit mecanicului poezia, adică ce mi se mai spusese și mie de către alții. Penibil moment când sunt informată că ambreiajul e hidraulic...și că ar trebui aerisit mai întâi pentru a-mi putea spune mai apoi dacă trebuie schimbat sau nu. Plus că nea Vasile îmi mai face și-o listă cam cu ce-ar mai trebui schimbat pe la mașină...am senzația că vrea s-o transforme pe biata Fabi în mașină de curse. Din păcate (sau din fericire) trebuie să revenim mâine. Împăturesc în patru lista lui nea Vasile și o bag în buzunar. O s-o mai recitesc când îmi fac curaj.

M-am trezit relativ devreme ținând cont că așteptam telefon să merg la service abia spre prânz. Ați mai văzut voi om nerăbdător să meargă la mecanic? Telefonul nu mai sună, mă apuc eu să dau mesaj. Bun, trebuie să ajung iar în capătul orașului și să aștept ghidul cu mașina. Până într-un anumit punct cunosc traseul ca pe propriul dulap. Mai încolo trebuie să mă orientez după autobuze și să mă opresc. Care era posibilitatea ca la capăt de linie să nu fie nici un autobuz și să trec mai departe? Ei bine, mi-am dat seama atunci când mi-am dat seama că se îngustează drumul. Am întors undeva la un depozit de materiale de construcție și am întrebat un individ de acolo dacă trecusem de capăt. Am vrut doar să-mi confirme cineva cât sunt de toantă, atât. Bine, numărul mașinii fiind din alt județ părea plauzibil să mă fi rătăcit. M-am întors la capăt de linie și am întors din nou, să aștept pe partea regulamentară...să nu se prindă nimeni cât sunt de amețită.
Intrăm în atelier și din obișnuință zic „Bună dimineața”. Lumea se uită la mine nițel chiorâș și râde. Na, dacă toate persoanele cu care locuiesc se trezesc între orele 12 și 16, eu ce să fac? Am mereu senzația că e dimineață.

Fabi e parcată înăuntru. Mă sprijin de o latură a elevatorului. E rece, la fel ca atmosfera din încăpere. Nea Vasile meșterește ceva cu un compresor și în afară de câte un mormăit de-al lui cu o ușoară umbră de ecou, nu se mai aude nimic. Mi se lungește gâtul ca la girafe să văd și eu ce-i face lui Fabi. Îl întreb ce e cutia neagră de plastic pe care tocmai i-a scos-o și ăsta e momentul în care sesizez că eu și nea Vasile avem ceva în comun...suntem nițel surzi. A, bine, și vorbim tare...și cam mult în unele situații. Dar nu e cazul în încă-dimineața asta. După mai puțin de jumătate de oră cică e gata. Sunt rugată să probez noul ambreiaj, acum cu 80% mai...aerisit. Îmi dau seama că stau, de parcă aș fi în excursie, cu ghiozdanul în spate. Nea Vasile râde, cică parcă am o parașută în spate.
 Ok, acum e diferit...ambreiajul nu mai ține la începutul cursei ci pe la mijloc...dar ceva mai bine. Nea Vasile îmi sugerează să scot și preșul ăla imens care stă sub pedale. Bun, acum sunt chiar lămurită cu ambreiajul. Următoarele pe listă sunt frânele...discuri și plăcuțe.

Am devenit paranoică. Am ajuns să nu mai ascult nici muzică în trafic. Oricum știu CD-ul ăsta pe dinafară. Mi se pare că totul scârțâie, totul bate, totul trăncăne. Mai prind curaj numai când mai văd mașina preotului de la noi din sat. Curge rugina, curge aripa, curge bara din față, curge bara din spate, cade farul, etc. Țin minte că m-a rugat odată să-i duc copiii până în oraș cu mașina dumnealui. Uite, de asta trebuia să-mi aduc aminte atunci când mi se părea că ambreiajul lui Fabi nu-i grozav.


Ei bine, cu acea mașină (un VW Golf 3, break de prin 1996) am avut ceva nedumeriri. Mă întrebam de ce nu pleacă de pe loc. Am crezut că n-am nimerit în viteza potrivită. M-am gândit să fac o cruce. De fapt totul era din cauză că ambreiajul ținea undeva la finalul cursei, foarte puțin. Singura chestie care se simțea a fi funcțională era motorul 1.9 motorină ce torcea frumos sub capota ruginită și trăgea după el o conservă de dimenșiuni considerabile.
Inspiră, expiră și fii pe pace. După cum spunea un prieten, Fabi, în starea actuală, trece și un război!

Romanticul târg al Ieșilor

Hai-Hui prin moldova te poartă hai-hui prin romanticul târg al Ieșilor. Și nu folosesc termenul romantic din întâmplare. Că ai fost la curent cu acest caz de la primele stenograme sau că ai descoperit povestea furtunoasă mai târziu, când toată presa vuia, că te-ai informat din surse locale, naționale, internaționale, oricum trebuie să știi deja despre ce vorbesc.

Nu suntem nici în opera lui Alecsandri, nici în cea a lui Caragiale, cu toate astea am senzația că îi cam roade invidia pe amândoi...acolo unde-or fi.

Suntem în Anno Domini 2015 și acțiunea se petrece nici mai aproape, nici mai departe decât vis-a-vis de Catedrala Mitropolitană.

La momentul desfășurării acțiunii am analizat superficial ceea ce facebook-ul îmi băga sub nas prin intermediul paginilor publicațiilor la care mă abonasem, în principal articole de pe Ziarul de Iași sau de pe NewsPro. Recunosc că am citit stenogramele cu interes, să văd cam ce discută oficialitățile când nu se mai consideră zei, ci oameni ca toți muritorii de rând. Schimbă rețete culinare între ei?
Vorbesc despre rata pe care tre s-o plătească la bancă? Despre cum li s-a defectat mașina SH luată din Germania? 

Desigur, subiectul era cu totul altul, nu unul neașteptat sau nemaiauzit, dar care a determinat un număr mare de vizualizări, mă gândesc. Românul se pricepe bine la fotbal, mașini și politică, fiind subiectele lui favorite, dar când vine vorba de povești de amor, mai cu seamă de amantlâcuri, există o mare posibilitate să lase oala pe foc, frigiderul deschis și copilul în cadă.

Pe scurt, primarul a folosit angajați ai Poliției Locale, începând de la conducerea acestei instituții și până la angajați mărunți, cum s-ar spune, de la vlădică până la opincă, pentru a-și supraveghea iubita/amanta/fosta iubită(că la cum o numește fiecare ziar în parte, nici nu știi, și cred că nici ea nu mai știe cum se intitulează). O mare parte a titlurilor, fie ele ale unor publicații sau agenții de știri, au bătut monedă pe ideea amantei, a misiunilor rupte parcă din filmele cu Johnny English(Rowan Atkinson), cu scârțâit de paturi și plimbat căței.
Am impresia că imaginea asta a fost foarte gustată de ieșeni.
Pe 8 mai Mediafax titra ”Gheorghe Nichita, cercetat în arest la domiciliu”, ca pe 22 mai, același Mediafax să anunțe, spre deliciul acelorași ieșeni că „Primarul Iaşiului, Gheorghe Nichita, aflat în arest la domiciliu, a fost suspendat din funcţie de către prefectul judeţului”.  Eveniment amânat și precedat, probabil, de un moment „Pilat din Pont” al Prefectului Dan Cârlan.

Între cele două evenimente, însă, o întreagă stagiune de circ s-a desfășurat. 
NewsPro pune la dispoziție în data de 4 mai referatul de arestare preventivă a lui Nichita cu titlul 
„Cum a descoperit-o DNA, din greşeală, pe blonda lui Nichita”.
Pe cât de oficială e informația cuprinsă în document, pe atât de can-can e titlul, dar mă rog...vizualizările se obțin prin titluri EXPLOZIVE.

Același NewsPro ne anunță pe 31 mai că e posibil ca Nichita să revină la conducerea orașului.

Acum la Palatul Roznovanu este prințul moștenitor Chirica, a cărui birou a fost, de asemenea, călcat de cei de la DNA, așa cum apare scris pe Agerpres în data de 20 mai. Îmi amintesc un citat pe care n-o să mă condamnați dacă nu știu cui să-l atribui, dar o să-l pun în ghilimele: „Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”.

Surse: Agerpres
            Mediafax
            NewsPro
            Ziarul de Iași
            Curierul de Iași


duminică, 3 mai 2015

La Medeleni

Prima zi a săptămânii nu se anunța tare spectaculoasă. Cursuri de la 8 la 12 și de la 12 la 14 încă unul. Prima porție se termină la 11. La 11 și 5 minute s-a petrecut intriga. Primesc un telefon în care mi se propune să merg cu Fabi la Medeleni. Caut pe Google la distanțe rutiere. Trebuie să știu cât o să vrea Fabi de băut. Ce bea știu deja, Standard 95. Nu pricep de ce Medelenii ăștia par a fi undeva peste graniță. Sau...mă rog, harta nu-mi arată clar granița. Până la urmă caut Iași-Golăiești. Să ajung în comună știu, iar de acolo s-o fi găsind careva să ne îndrume. Nu sunt genul ala de persoană care nu oprește să întrebe atunci când se rătăcește.

Așa că am mers să alimentăm și ne-am făcut cruce mergând pe traseul tramvaiului 3 Gară-Dancu. Și am știut de ce ne-am făcut cruce. De la ieșire din cartierul Tătărași și până la capătul liniei poți confunda ușor zona cu o alta din Kosovo sau din Anglia de după bombardament. Banda ocupată de linia de tramvai este cu 40 de cm mai înaltă decât restul drumului, iar banda cealaltă este un soi de cursă cu obstacole. Ce e drept, gropile alternează cu dâmburile. Așa, ca să nu fie monotonie.

În Dancu se sfârșește, într-o buclă ce înconjoară o clădire de pe partea dreaptă a șoselei, linia tramvaiului 3. De aici drumul începe să fie doar străbătut de câte o crăpătură ce ține fix cât cele două benzi/sensuri, odată la 3-4 metri, până la Holboca. Cum să-mi dau seama dacă bate ceva la mașină dacă oricum aud un trăncănit repetat de la drum? Și bordul scârțâie într-un mare fel. Să dăm, deci, muzică mai tare și să ne holbăm după borne kilometrice. În zona asta n-a prea ajuns moda indicatoarelor. Sau, mă rog, dacă există, nu te prea ajută.

Undeva, în aproape câmp liber, drumul se bifurcă. La stângă Golăiești, la dreapta Bosia. Îmi amintesc că acum vreun an și jumătate ajunsesem în zonă cu autobuzul și așteptam în intersecția asta un altul, în compania a doi câini fără stăpân și a mașinii poliției de frontieră. Revenind în timpul prezent, din zona asta drumul începe să fie „comestibil”. Nițel cam îngust în curbe, dar totuși în regulă pentru viteza a 4-a. Recunosc undeva pe partea dreaptă clădirea școlii din Golăiești. Se pare că au gard nou. Copiii tocmai au ieșit de la școală și, probabil, mai zăbovesc în zonă, unii să aștepte autobuzul, alții fătă motiv. Se holbează insistent la mașină, la noi. Peste drum ar trebui să fie Primăria. Clădirea îmi aduce aminte, mai mult sau mai puțin, de secția de poliție de la Miroslava, care la rândul ei îmi aduce aminte de o casă bântuită din desenele animate cu Scooby Doo.

În fața primăriei un nene cu o șapcă pusă șmecherește cu cozorocul într-o parte, adună gunoaie din curte. Îi întreb încotro s-o iau să ajung la Medeleni. Cică să fac stânga și să merg tot înainte, și undeva unde se termină drumul asfaltat să fac dreapta și să merg tot înainte și, desigur, să mai întreb pe drum. Fac eu la stânga, dar nu prea văd drumul asfaltat ce duce la Grădinari. Asfaltul începe oleacă mai încolo. Măcar este. Grupuri mai mici sau mai mari de copii merg în aceeași direcție, pe marginea drumului. Merg încet și îi ocolesc. Undeva pe dreapta pare a fi un iaz cu câteva podețe. Fetele vor să facă poze aici, dar reușesc să le coving să facă asta la întoarcere.
În momentul în care am trecut pe lângă o intersecție cu o troiță am avut sentimentul că e posibil să fi ratat drumul bun. Și da, mi s-a confirmat atunci când drumul asfaltat s-a terminat într-o baltă de noroi lângă care am reușit totuși să întorc. Ca să fiu sigură că nu greșesc iar drumul opresc la o poartă și întreb un cuplu de bătrânei care se uită mirați la mașină. Și ca să nu par o orășeancă simandicoasă, nu întreb din mașină, ci cobor și mă apropii de gard. Ei sunt în curte. Îmi confirmă faptul că troița e cea care marchează drumul spre Cilibiu, următorul sat de pe harta noastră. De aici încolo drumul e fix, dar fix ca la mine la țară. Cu mai puține gropi însă. Drum de pământ, cică pietruit.
Am mai văzut eu gospodării modeste, dar astea parcă sunt prea de tot. Încep să mă întreb spre ce capăt de lume mă îndrept de fapt. Aveam să aflu că spre capătul lumii în care pașapoartele sunt grena. Mai încolo cică devin albastre.


Toată lumea a trecut pe o rețea din Moldova. Numai telefonul meu nu. Poate pentru că e cu butoane. Detectează mai greu că e departe de casă. Drumurile de aici sunt făcute, probabil, după ce-or fost făcute casele.  Adică au făcut drumul printre care, așa încât sunt niște ulițe șerpuite. Mă uit încotro se vede turla bisericii și aproximez care uliță s-o urmez. Biserica nouă, poarta e deschisă, curtea spațioasă, și cu toate astea, aleg să parchez alături, lângă un gard. În curtea spațioasă și pustie există o clopotniță improvizată și un cocoș care ciupește firele de iarbă ce abia au ieșit.


 Facem un înconjor al bisericii. În spate este un început de cimitir. Zic început pentru că poți număra mormintele pe degetele de la o singură mână. Mai e un nene cu o căruță. Apoi sesizez că mai e unul. Încarcă niște pământ. Îl chestionez. Mă gândesc ce ton să abordez. După o analiză scurtă îmi dau seama că tre” să vorbesc cu el la fel cum aș vorbi cu ăia de la mine de la țară. Fără cuvinte sau expresii complicate. Și hotărât, că dacă te miroase că nu prea știi ce vrei, te trezești expediat rapid și fără drept de apel.


Aflăm că pot să ne ajute să dăm de individul care îngrijește de biserică și de clădirea de lângă, fosta Școala Medeleni. Cât facem noi vreo două poze, cei doi au timp să dea un telefon și în 10 minute un bărbat la vreo 50 și ceva de ani și încă pe-atâtea kilograme, se îndreaptă spre biserică străbătând tarlaua din direcția capătului satului, dinspre o altă biserică ce se zărește încadrată de câțiva stejari, zic ei, seculari. Ce-i drept, am aflat mai multe despre stejari decât despre casa ce se presupune a fi fost a Teodorenilor.


Ne-au lămurit de tot. Casa ar fi fost și n-ar fi fost a Teodorenilor. Ar avea și n-ar avea legătură cu cartea. Clădirea și terenul ar fi în proprietatea Primăriei Golăiești, se pare că. Acum e depozit pentru diverse materiale și unelte rămase de la construcția noii biserici.
Suntem îndemnate să mergem să vedem și vechea biserică, încadrată de stejari. O luăm de-a dreptul, peste câmp, nu înainte de a ne interesa dacă nu se supără nimeni dacă o luăm pe acolo...n-aș vrea să fac cunoștință cu mai mulți localnici supărați deodată. Terenul, deși cultivat cu lucerna ce dă semne că e pregătită de un nou sezon, pare a fi format din nisip. Deși se presupune a fi înțelenit, e mai afânat decât un strat proaspăt făcut de maica-mea în grădină. E drept că e altă zonă, alt fel de sol și o grămadă de mușuroaie de cârtiță.


În curtea bisericuței, făcută parcă de pitici, este un cimitir cu morminte puțin numeroase. Mai găsesc o piatră cu niște inscripții pe care nu le înțeleg, fixată într-un postament de beton. Și cel mai important, iarbă și floricele. Vremea e mai înaintată aici decât în oraș. 



Decidem să nu ne întoarcem pe același traseu, ci să ocolim prin celălalt capăt al satului. Urcăm un soi de deal despre care aflăm mai apoi că e un dig. Mergând pe el, vedem în stângă, la câteva zeci de metri un râu ce curge printre niște copaci. Cică e Prutul. În dreapta digului câteva gospodării de după gardurile cărora ne latră câinii. Nu suntem tocmai parte din peisaj. Eu ma plimb cu aparatul foto la gât și cu binoclul în mână. Sunt sigură că până seara va afla toată populația că niște persoane dubioase, de la oraș, le-au vizitat satul.
Ajunse înapoi pe ulițele cvasi-circulate salutăm politicos pe toată lumea. O tanti stă în poartă și vorbește tare la telefon. Cred că doar acolo are semnal. O alta ne oprește și ne întreabă dacă suntem de la ziar. Păi nu chiar...cică a vrut să vorbească cu noi când am venit, dar noi am luat-o pe câmp, așa că ne-a așteptat aproape de mașină, doar nu era să plecăm fără. Începe să ne povestească de cazul unei familii de aici care are nevoie de ajutor și insistă să mergem să vedem cu ochii noștri. Și ce-am văzut, cel mai bine se vede în fotografii.







La întoarcere am lăsat radioul să cânte. Fiecare dintre noi am rămas cu gândurile noastre, cu amintirea cărții lui Teodoreanu și cu noile impresii.